Sunt sigură că dacă ai ajuns să citești acest articol știi despre vitamine. Știi că sunt substanțe importante pentru organismul uman, că dacă ai deficiență de vreuna dintre ele poți lua suplimente de la farmacie. Te-ai întrebat vreodată, însă, ce sunt exact aceste vitamine, dacă și de ce sunt vitale pentru noi, oamenii, de ce se numesc vitamine, cine le-a descoperit și cum? Pun pariu că nu. Nici eu până de curând când am dat întâmplător peste un podcast de la Gastropod în care Catherine Price, autoarea cărții Vitamania: How Vitamins Revolutionized the Way We Think About Food, povestește despre acest subiect. Iată ce am aflat.

(Mulțumesc Cătălina, datorită ție am descoperit lumea podcast-urilor și mai ales, acest Gastropod-minune).

Ce sunt vitaminele

Vitaminele sunt substanțe esențiale pentru funcționarea organismului uman, a căror lipsa provoacă deficiențe și boli grave. Aceste substanțe generează diverse reacții în corpul uman și astfel ajută la producerea de enzime – adică molecule proteice absolut necesare în procesele chimice din organism.

Iată câteva exemple de reacții care se bazează pe prezența vitaminelor: reglarea temperaturii corpului, eliminarea fecalelor, sintetizarea ADN-ului, construcția musculară, producerea energiei, crearea substanțelor chimice care permit nervilor să comunice, menținând astfel buna funcționare a sistemului nervos central.

Care sunt sursele de vitamine

Există 13 vitamine: 8 tipuri de vitamina B plus A, C, D, E, K. Pe 11 dintre ele le luăm din plante. Excepție face vitamina D pe care o producem prin expunerea la soare și vitamina B12 pe care o metabolizăm în urma consumului de carne. B12 este produsă de bacterii, cel mai des la vaci și scoici. Adevărul este că și pe tractul intestinal uman există bacterii care produc B12 numai că trăiesc mai jos de zona unde se face absorbția acestei vitamine. La fel se întâmplă, de exemplu, la iepuri și gorile.

Oamenii de știință suspectează că în urmă cu milioane de ani oamenii puteau produce singuri vitaminele însă având atâta abundență în plantele din jur s-au adaptat și în timp au ajuns să le consume în loc să le producă.

Cum și când au fost descoperite vitaminele

Înainte de intra în istoricul vitaminelor trebuie menționat faptul că ele sunt niște substanțe aproape invizibile, de mărimea unei fracțiuni dintr-un bob de sare. Fiind greu de observat au fost și tare greu de descoperit.

Totul începe la jumătatea secolului al 18-lea când se întîmplau simultan următoarele lucruri:

–          Mașinile moderne de prelucrare a cerealelor erau din ce în ce mai răspândite în lume;

–          În Europa se descopereau și se studiau intens bacteriile și virușii ca fiind singurele cauze ale bolilor;

–          În Asia de SE se răspândise o boală numită beriberi despre care nu se știa nimic altceva decât că provoacă moartea unui număr mare de oameni.

Spre final de secol medicul olandez Christiaan Eijkman este trimis în Indonezia, pe atunci colonie olandeză, pentru a studia fenomenul beriberi și a găsi cauza bolii. Primul lucru pe care Eijkman îl face este să ia la întîmplare un animal – găina – și să testeze pe el efectele beriberi. Separă un grup de găini în două și pe unele le injectează cu sânge colectat de la bolnavi de beriberi. Găinile injectate se îmbolnăvesc. La fel și cele neinjectate, însă. Medicul crede că este vorba despre vreun virus care se transmite pe calea aerului, așa că decide să izoleze cele două grupe de păsări. Nicio schimbare nu are loc, așa că încearcă tot felul de variante și mută animalele de colo colo până cînd într-o zi nu se mai îmbolnăvesc. Ba chiar cele bolnave dau semne de însănătoșire.

Tot investigând problema, Eijkman află de la asistentul său de laborator că găinile fuseseră multă vreme în timpul studiului hrănite cu resturi de orez alb de la mesele oamenilor. Orezul alb la vremea respectivă era ceva aspirațional, de care aveau parte numai familiile de vază. Era o nouătate posibilă datorită mașinilor de prelucrare performante care curățau boabele de orez de tot învelișul fibros, lăsându-le albe și frumoase. Din păcate și puțin cam nesănptoase cum avea să se dovedească. Se dusese vestea printre localnici că găinile sunt hrănite cu orez frumos și scump, ceva de neconceput, așa că al un moment dat au fost trecute pe orez brun, mai puțin procesat. Această informație i-a aprins un beculeț olandezului – poate că boala este cauzată de ceva din mâncare.

Decide să mute experimentul pe oameni, respectiv pe prizonieri din diverse închisori. În închisorile unde oamenii erau hrăniți cu orez alb, un sfert dintre prizonieri dezvoltau beriberi. Unde se mânca orez integral raportul era de 1 caz de beriberi la 10.000 de oameni. Concluzia a fost clară – orezul conținea ceva ce Eijkman numea pe atunci factorul beriberi.

Multă vreme colegii de breaslă, convinși că nu se poate ca o boală să fie provocată de altceva decât de un virus sau o bacterie,  au râs de Christiaan Eijkman și i-au luat în derâdere munca de ani de zile. Cine râde la urmă râde mai bine – respectiv medicul olandez, care în 1929 a fost răsplătit cu un Premiu Nobel pentru Medicină pentru tot efortul lui de a descoperi această substanță ce ulterior avea să poarte numele de viatmina B1 sau tiamină.

Tiamina a fost prima vitamină izolată din mâncare în 1926, dar structura chimică completă a fost stabilită abia în anii ’70. Ne putem da seama de aici cât de tânăr este domeniul studiului vitaminelor.

De ce ‘vitamină’

Termenul a fost pus în circulație în 1911. Biochimistul Casimir Funk studia și el beriberi și spre deosebire de colegii de breaslă obsedați de teoria bacteriilor, el credea că boala era provocată de o deficiență alimentară. El a fost cel care a îndrăznit să pună un nume acestei substanțe misterioase. A luat cuvântul latinesc vita, viață, și i-a adăugat anime care descria structura chimică a substanțelor.

Ca și în cazul lui Eijkman, ideea lui Funk nu a avut mare succes și a fost mai degrabă luată ca o glumă. I sa- refuzat folosirea termenului în publicațiile de specialitate. Abia în 1912 a găsit o ocazie de a scrie o lucrare științifică pentru care nu avea nevoie de niciun fel de aprobare de la superiori și a profitat din plin, folosind excesiv cuvîntul vitamină.

La începutul anilor ’20 încă circulau mai multe denumiri pentru aceste substanțe, inclusiv food hormone și food accesory factor. Comunitatea științifică avea nenumărate dispute pe baza acestui subiect, iar publicul larg, la polul opus, începuse să folosească termenul tot mai mult. Asta până când un chimist a sugerat să se renunțe la litera e de la finalul numelui pentru că nu toate substanțele aveau structura necesară pentru a purta această denumire – amine. Tot el a pus pe masă ideea de a le adăuga litere și a scăpa astfel de denumirile lungi de genul vitamină solubilă în apă A. Astfel s-a ajuns la lista pe care o cunoaștem cu toții astăzi.

Mai multe informații despre vitamine, rolul și istoria lor, precum și modul în care sunt folosite la scară largă în industria alimentară poți afla din cartea Catherinei Price – Vitamania: How Vitamins Revolutionized the Way We Think About Food, disponibilă pe Amazon.com.

Cu drag de hrană și de viață,