Budincă de quinoa cu dovleac & brînză Gruyere

Cînd eram mică ai mei mă duceau în fiecare vară la Panciu, la bunicii din partea tatălui. Dacă mă iei repede îți zic că de acolo sunt și nu de la Tîrgoviște cum scrie în buletin. Asta pentru că verile la țară și-au pus amprenta foarte adînc în mine și mă definesc în mare măsură. Acolo am învățat să iubesc animalele, strugurii, via, răcoarea dată de o casă construită în întregime din lut, preșurile făcute din resturi de materiale adunate de pe te miri unde. La Panciu am învățat să iubesc pisicile – în fiecare vară era alta dar parcă mereu aceeași; tărcate parțial doar, pe spate, în rest albe și banale, dar eu eram moartă după ele, le vroiam mereu cu mine, inclusiv în pat noapte, chestie cu care bunicii nu au fost niciodată de acord pentru că mîțele erau pline de purici. Tot la Panciu am învățat să dau cu sapa, să leg și să tai via și să beau vin.

O amintire mai dragă decît toate astea, însă, este legată de bunicul, tataie cum i-am zis eu toată viața. El m-a învățat să mănînc semințe ca nimeni alta. Din cele negre de floarea-soarelui aveam aproape în permanență în casă, fie că îmi găsea tataie o floare mare, coaptă bine și mi-o aducea cînd se întorcea de pe deal de la vie, fie că le cumpăra la piață de la alți țărani. Bio, eco, organic, la vremea aceea Monsato&Co. nu aveau loc de cinste în culturile de la țară.

Din cele albe, însă, aveam parte numai toamna cînd se culegea porumbul. Bunicii puneau printre rîndurile de porumb și bostani și erau gata copți odată cu porumbul. Îi aducea tataie de la cîmp pe fundul căruței, sub toți cocenii de porumb. Era un chin să aștept să spargă vreunul dintre ei bostanii, dar cînd o făceau interveneam eu rapid să scot miezul tot și să-l întind pe hîrtie de ziar. Puneam astfel semințele la soare să se usuce bine înainte de a le culege dintre ațele portocalii și prăji puțin în cuptor. Nu erau prea multe, mereu aș fi vrut să fie bogăție de semințe de bostan, pentru că aveam parte așa rar de ele mi se păreau delicatesă.

Ceea ce îmi aduc aminte perfect este mirosul de bostan proaspăt crăpat. E miros de toamnă, de hrană curată și greu muncită. Este unul din mirosurile de acasă și de copilărie. L-am regăsit săptămîna trecută – am cumpărat de la magazinul Royal Project doi dovleci mici. Nu sunt chiar bostanii din copilăria mea dacă e să-i judec după aspectul fizic, cert este că atunci cînd l-am tăiat pe primul m-au năpădit toate amintirile descrise mai sus. Le-am simțit cum mi-au intrat în corp, în minte, în suflet. Fiind o specie mai micuță decît cei din poveste, nu am avut de ales cine știe ce în materie de semințe. Dar i-am transformat în două feluri de mîncare super gustoase, iar despre primul povestesc mai jos.

Am făcut o budincă de quinoa în care am combinat două feluri de dovleac – cel despre care povestesc mai sus și un dovleac foarte popular în Thailanda, ceva mai moale și mai dulce atunci cînd este gătit. Combinația nu este necesară dacă ai suficient dovleac plăcintar/bostan. Dovleacul și quinoa trebuie gătite înainte de a le combina în vasul care merge în final al cuptor – nu este, din această cauză, o rețetă super rapidă, dacă vrei să o încerci ia-ți o zi de weekend cînd ai timp și nu te grăbești nicăieri.

Sunt trei etape în pregătirea budincii. Mai întîi merge dovleacul la cuptor pentru a se coace nițel. Între timp poți găti quinoa. Cînd le ai pe toate gata, le combini într-un vas termorezistent, adaugi ouăle și brînza și bagi din nou la cuptor. Sună complicat dar nu este deloc, iar la final ai parte de o budincă super hrănitoare, aromată, excelentă ca fel principal. Se păstrează bine la frigider cîteva zile – cînd vrei să mănînci din nou fie o încălzești la microunde, fie bagi vasul din nou la cuptor pentru 15 minute la temeratură medie, 150-160 de grade.