Lucrez de ceva vreme cu mine însămi la capitolul nemulțumire versus recunoștință. Îmi dau seama cît de ușor este să văd lucrurile mai puțin plăcute și ce facilă este transformarea lor în necazuri mai mari decît sunt, în surse de stres și frustrare. Nu știu de ce augmentăm aspectele negative și le dăm cu cea mai mare leeritate proporții uriașe, inutile în timp ce lucrurile bune care ni se întîmplă le luăm de bune, le trecem rapid cu vederea sau, și mai rău, nu le conștientizăm deloc.

Acum ceva vreme mi-am propus să schimb balanța și mi-am dat seama cît de greu este. În special pentru mine care nu-s cea mai optimistă persoană din lume. Știu teoria, încerc mereu să trag aer adînc în piept înainte de a lăsa tot valul de necaz să mă pocnească în moalele capului, dar nu îmi iese mereu. Pe de altă parte am început să fac exerciții simple prin care să îmi conștientizez prezența în ceea ce fac, să zîmbesc chiar și fără motiv, să fac liste peste liste cu tot felul de lucruri care îmi aduc bucurie. Întîmplător sau nu aceste liste nu includ obiecte, haine, încălțăminte, gadget-uri. Mîncare, în schimb, nu mai zic…

Cea de mai jos este lista prețioasă cu bucurii de zi cu zi, chestiuni extrem de simple pe care aș putea să le ignor, să le iau de-a gata sau să le minimizez importanța. Dar nu mai vreau să fac asta, așa că le pun în scris ca să mi le fixez mai bine în memorie și ca să pot să mă întorc la ele ori de cîte ori viața binevoiește să îmi servească neplăceri, iar eu ca fraiera o iau în serios și le transform în centrul existenței mele.

  1. O întîmplare fericită de acum 7 ani de zile a făcut posibil ca eu să locuiesc într-o țară în care am vară permanentă. Toată viața mi-am dorit asta și iată că mi se întîmplă. Cum aș putea să nu fiu recunoscătoare pentru așa ceva? Nu am mai văzut zăpadă din 2010, nu știu ce e aia palton sau bocanc sau alunecat pe gheață.
  2. Merg zi de zi desculță prin curte sau pe plajă. Îmi aduc aminte că de cochetă ce am fost de mică, am refuzat multă vreme să umblu în picioarele goale prin colbul din curtea de la Panciu. Cît mi-ar fi fost de cald, eu purtam șosete albe și sandale. Nu mă întreba cine îmi băgase asta în cap că nu îți pot răspunde. Am crescut, însă, m-am deșteptat și acum îmi bag picioarele fără regrete în praf, nisip, țărînă, iarbă, apă de ploaie strînsă în bălți, uneori și în noroi dacă nu am încotro. Și îmi place și nu mă strîmb decît dacă duc nisipul în pat și-l descopăr ceva mai tîrziu cînd mi-e somnul mai dulce.
  3. Mă trezesc fără alarmă. Cu foarte mici excepții cînd am treabă, sunt la plimbare documentare cu Brăduț, eu nu îmi pun alarma să sune. Cînd mă trezesc mă apuc de treabă, cînd obosesc mă întind și adorm. Nu am fost niciodată a morning person și nu cred că se va produce vreodată o schimbare semnificativă în această direcție. Am avut în copilărie și adolescență zeci de discuții cu tata despre cum dormitul (mai) tîrziu echivalează cu lenea. Nu, tata, nu este așa – m-oi trezi eu la 10, dar de atunci pînă la miezul nopții nu prea am vreme de răgaz.
  4. Nu calc rufe. Nu îmi cere nicio normă socială acest lucru și nici eu nu simt nevoia. Cînd sunt în vizită în România mi se schimbă brusc starea, dar numai legat de anumite obiecte vestimentare. Îmi amintesc de prietena mea Andreea acum mulți ani cînd locuiam împreună și îmi explica că are o metodă de împachetat tricourile care le face să arate decent fără călcare. Nu înțelegeam, deși o vedeam zi de zi și îmi părea foarte neat looking în tricourile respective. Pentru mine sîmbăta/duminica a fost ani la rînd ziua chinurilor groaznice în care trebuia să iau tot maldărul de haine curate și să le oblojesc cutele cu fierul de călcat. Gone are the times! Nici măcar nu am fier de călcat. Am avut unul cînd locuiam la oraș, ar s-a pierdut la mutare.
  5. Pot să iau oricîte pauze în timpul zilei – să dorm, să citesc, să merg la plajă, să văd un film dacă asta îmi doresc.
  6. Pot mînca pepene roșu, proaspăt, dulce și aromat all year round. Ca să exemplific ce ziceam în introducere – sigur, mi-aș dori să fie la fel și cu mango, dar mango e sezonier. Pînă inventează ăștia ceva ca să schimbe situația asta așa de nefericită sunt mulțumită să mă mozolesc zi de zi cu un pepene zemos.
  7. Am acces direct la cer. În sus și în depărtare. Uneori se întîmplă să văd numai cer și mare de jur împrejur, cît cuprind cu ochii.
  8. Toți oamenii cu care interacționez îmi zîmbesc. Așa sunt thailandezii, zîmbesc oricui din toată inima. Cred că ei nu au în dicționar cuvîntul prăpăstios și nu sunt deloc familiari cu acest concept. Totul este așa cum este, vine, pleacă, oricine trebuie să își vadă de ale sale și să le ducă la bun sfîrșit cît de bine se pricep. Poate de aici lejeritatea, uneori dusă la absurd, cu care zîmbesc. Aproape ca și cum nimic rău nu se poate întîmpla. Iar dacă se întîmplă, trece, nu stă nimic în loc o veșnicie.
  9. Am cel mai înțelept motan din lume. A fost o vreme cînd făcea numai prostii – bătăi pentru mîncare și teritoriu – dar au trecut. Acum știe ce e important în viață – să mănînce puțin și des, să se pupe îndelung cu iubită-sa, să fie mîngîiat de om.
  10. Mi-am găsit Marea Iubire a vieții și trăiesc alături de ea de 7 ani. Da, aia care mă macină, mă arde, mă schimbă și mă face să fac lucruri de care nu mă credeam capabilă.

Mulțumesc, Viață, mă înclin!